Coaching Executiv, Leadership

Un lider în încurcătură

Pârtia era de fapt un drum de munte îngust și înghețat tăiat într-un perete abrupt. Stăteam și mă uitam în jos la schiurile mele vechi și tocite. Alunecau lent pe ultimii 40 de centimetri de gheață lucioasă și curată gri-albăstrui de la marginea drumului. Dincolo de gheață începea o râpă spectaculoasa, largă și adâncă atât cât vedeai cu ochii.

Meciul interior *

Mă gândeam că poate în cădere m-aș mai putea agăța de tufișurile de ienupăr, bujor de munte și jneapăn crescute pe peretele stâncos și înghețat  la aproape 2000 de metri altitudine.  Teoretic prăpastia se oprea pe la altitudinea de 1300 de metri…

Mi-am revizuit poziția și alocarea greutății pe schiuri. Stând pe loc nu puteam controla nimic, schiurile alunecau in continuare lent spre marginea cărării și spre cădere. În suflet aveam un fior calm si  rece. Îmi era frică amestecată cu umilința de a mă afla într-o situație incredibilă. Eșuasem!

Apoi am făcut liniște în mintea mea. Cale de întoarcere nu aveam, singura opțiune era să schiez cu derapaj minim pe gheață, să păstrez controlul.  Numai în mișcare aveam o șansă să rămân pe drum. Trebuia sa cooperez cu gheața și cu gravitația. M-am aruncat înainte cu viteză controlată, cu privirea la drum. Uitasem peisajul adânc și măreț din dreapta mea.

Limitarea pierderii 

Liderul informal al grupului nostru, colegă de rezidențiat  și salvamontistă, mă aștepta mai jos pe cărare și mi-a cerut să stau pe loc în zonele cele mai înguste și înghețate ale așa-zisei pârtii. Pentru ca să opresc posibila cădere a unei alte prietene, care schia în urma mea înfricoșată, plângând, având condiție fizică slabă și nivel de schi începător.

Știam din filme și cărți că prietenia înseamnă solidaritate în momente crunte, și  aveam la dispoziție cam o secundă să iau o decizie. A fost un moment de rușine intensă când am spus nu, că nu pot să fac asta, fără nici o explicație. Nu aveam timp de explicații și nu aveau rost.

La scurt timp, prietena noastră începătoare a căzut, plângând, secunde lungi, am împietrit cu toții, schiurile i-au sărit  iar ea cădea cu viteză în râpa adâncă și largă, printre tufișuri de bujori de munte, jnepeni și ienuperi, până când nu s-a mai văzut în ceața de jos.

Salvamontista conducătoare de grup era antrenată, avea o forță fizică excepțională. Și-a scos schiurile și a coborât în prăpastie. Noi ceilalți am așteptat o vreme in tăcere, la intrarea in pădure. Aveam un sentiment de vină, eșec și de tristețe.

Fetele au apărut după un timp cât o eternitate și jumătate. Prietena care căzuse era în stare de șoc, tremura, se deplasa greu, zgâriată pe față și pe mâini. Părea că a ajutat Dumnezeu și nu avea fracturi sau contuzii critice.

Știu că a fost corect să refuz să ajut. Dacă aș fi acceptat provocarea, salvamontista ar fi trebuit să scoată doi oameni din prăpastie în loc de unul singur. Și nu voi uita niciodată rușinea refuzului de a ajuta un prieten, în fața tuturor. Teama că mă vor judeca și că mă vor învinui de lașitate și egoism.

Cel putin 3 concluzii:

  • Este greu să iți cunoști limitele personale dar este și mai greu să le accepți și apoi să le onorezi. Onorare inseamnă, în funcție de aspirații și de context, fie antrenament pentru depășirea limitelor, fie respectarea lor.
  • A conduce un grup fără cunoașterea echipării și a abilităților fiecărui om, produce riscuri necontrolate si anxietate.
  • Împlinirea unui obiectiv semnificativ de către un grup aflat într-un context dificil, se află dincolo de prietenie sau onoare. Este nevoie de competențe și echipament.

*Inner Skiing W.Timothy Gallwey and Robert Kriegel

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *