Coaching Executiv

Povestea din sufletul copilului tău

În fiecare zi și în fiecare neînsemnată clipă se construiește câte o poveste despre tine, în mintea și în sufletul celor care contează pentru tine și pentru care contezi. Este o poveste diferită de a ta.

Standardele actuale în coachingul profesional executiv ne centrează, modești, pe ceilalți, pe toți cei din jur care au un interes sau o miză – Prof. Dr. Marshall Goldsmith, sau ne centrează dinspre viitor înapoi – Prof. Dr. Peter Hawkins.

Acest articol a fost publicat in 21.oct.2019 de MediJobs.

Sunt copil de asistentă. Șefă la reanimare.

În copilărie, o vizitam uneori pe mama mea la serviciu. Secția de reanimare era ca o scenă rotundă de teatru, cu trupuri omenești pe paturi așezate în cerc. Din centru mă uitam la fiecare trup în parte, prin ușile de sticla. Aveam un sentiment de frică stranie și rece, viața de acolo nu avea nici o legătură cu viața caldă de afara, erau legi necunoscute, timpul curgea altfel. Mama mea era frumoasă în halatul alb scrobit, pe care îl schimba când se păta cu sânge, de obicei la primirea urgențelor mari. Îmi plăcea să o vizitez dimineața la serviciu, și îmi plăcea de ea acolo. Ei nu îi era frică.

Când venea acasă, zilnic își vărsa nervii pe noi. Era supărată și ne certa. În casă era mare dezordine. Eu cu fratele meu ne distram foarte bine, zilnic o așteptam cu oarece emoție jucând ping-pong pe masa din sufragerie sau alte jocuri care deranjau casa. După ce striga la noi, mergea în pat deoarece era foarte obosită și o durea capul foarte tare. În fiecare zi. Uneori, dacă trecuse pe la coafor, venea acasă frumoasă și nu ne certa.

Alteori mama mea stătea pe un taburet ascuns după ușa de la bucătărie și plângea liniștit. Mă întristam, dar nu am știut niciodată de ce plânge. Eu nu prea povesteam cu mama. Cu fratele meu povesteam cel mai mult. În vremea aceea, ea a mai făcut și doua accidente vasculare cerebrale și a stat internată la un alt spital. Cu tatăl meu, ofițer de carieră, trăgeam niște certuri rare dar pe cinste. Ne spuneam reciproc replici aspre. La scurt timp după ceartă, știam că a trecut și că m-a iertat. Cu mama era mai greu. Dacă se supăra pe mine, refuza să îmi vorbească zile întregi. Era o pedeapsă cu adevărat aspră. Nu îmi era prea clar ce am greșit.

Mi-am cunoscut mai bine mama în urma cu 4 ani când tatăl meu s-a îmbolnăvit grav, a intrat relativ brusc într-un delir agresiv, apoi și-a fracturat colul femural.

Am trăit în familie un moment neașteptat de revelație, când vezi și afli adâncimea și nesfârșirea fundamentală a durerii sufletești.  Îl pierduserăm în altă lume, alcătuită din reverii în care dialoga încântat cu niște copilași, dar și din coșmaruri, cumplite, în care coordona cu o privire îngrozită, fragmente de război. Devenise fragil, ca flacăra lumânării din nopțile de Înviere ale copilăriei mele, pe care mă străduiam să o păstrez aprinsă, Lumină din Lumină, pe drumul de la biserică acasă. În miezul ființei mele s-a adăpostit o arsură și un plâns visceral, singurătate, vină, regrete că nu am apucat să-i mulțumesc pe îndelete, așa cum aveam eu un plan să o fac. Suferința lui însă părea și mai cumplită de atât, avea nevoie de protecție și de ajutor. Trebuia să privesc spre trecut cu îngăduință și spre viitor cu înțelepciune.

Trebuia să acționez clar și structurat, în speranța că nu ne vom scufunda complet, unii pe alții, pentru totdeauna, în durere. Am aplicat o strategie de limitare a pierderilor potențiale – bucură-te și fă ceva, că întotdeauna poate fi mai rău. Am implementat de urgență cu mama mea, conversații semnificative și disciplinate în care am ales să fiu alertă, total centrată pe ea, pe gândurile și emoțiile ei, și să o sprijin. După aproximativ 3 luni, ea l-a acceptat cu adevărat pe tatăl meu așa cum devenise – cu gândirea fracturată, capabil să pronunțe clar foarte puține cuvinte. A acceptat prognosticul bolii lui aflate dincolo de limitele medicinii și a conștientizat că nu e nimeni de vină.

După 1 an, mama a învățat că nu este obligatoriu să persiste oricât în tristețe și să plângă. Că poate alege acțiuni sau gânduri care scurtează tristețea. Că atenția pentru emoțiile pozitive și pentru exprimarea lor într-un mod semnificativ îi pot îmbogăți viața. Acum, destul de disciplinat, dansează vals pe acasă. Dintotdeauna i-a plăcut valsul.

Tatăl meu nu a mai mers niciodată de atunci și acum se află într-un delir liniștit. Eu mă prezint de fiecare dată când îl întâlnesc, și se bucură când află cine sunt. Eu mă bucur că în felul acesta pot să clarific puțin confuzia care îl înconjoară.

Despre mama mea am învățat că este deșteaptă, are umor și a rămas deschisă spre învățare , chiar și după vârsta de 70 de ani. Meseria de asistent medical este pasiunea vietii ei. “Pacientul” ei actual nu are nici o escară, este tratat cu demnitate și supraviețuiește neașteptat de mult comparativ cu orice statistică. Demersul conversațiilor noastre structurate și semnificative au sprijinit-o să își creeze comportamente noi pentru o calitate rezonabilă a vieții, într-o etapă dură a vieții ei.

Ca și asistentă șefă pe o secție de ATI și profesionist de excepție, mamei mele i s-ar fi cuvenit sprijinul unui proces de Coaching Executiv pentru învățarea câtorva  competențe esențiale de reglare emoțională, și de management al oamenilor și al relatiilor, cu beneficii clare. Pentru aceeași performanța profesională ar fi avut costuri emoționale mai mici si mai puține perioade de epuizare. Ar fi știut să își cunoască, să își accepte și să își onoreze limitele. Ar fi învățat să se concentreze disciplinat pe bucuria întâlnirii zilnice cu noi atunci când eram copii, în loc să se concentreze inutil, responsabilă și obosită, pe dezordinea din casă.

În alte timpuri și într-un alt fel de organizație, eu am avut privilegiul unui proces consistent de învățare comportamentală pentru managementul oamenilor si coaching executiv, ca și parte esențială a oricărui rol de conducere.

Oare care va fi povestea din sufletul copilului tău? 

2 comentarii la “Povestea din sufletul copilului tău

  1. Adriana spune:

    Dragà IULIA,
    Citind povestea ta, parcà o citesc pe a mea.
    Povestea Ta e VINDECATOARE de suflete… MULTUMESC – MULTUMESC-MuLTUMESC.
    Multà Iubire + sinceritate Divinà in tot articolul scris cu condeiul inimii : ” Tatăl meu nu a mai mers niciodată de atunci și acum se află într-un delir liniștit. Eu mă prezint de fiecare dată când îl întâlnesc, și se bucură când află cine sunt. Eu mă bucur că în felul acesta pot să clarific puțin confuzia care îl înconjoară.

    Despre mama mea am învățat că este deșteaptă, are umor și a rămas deschisă spre învățare , chiar și după vârsta de 70 de ani. Meseria de asistent medical este pasiunea vietii ei. “Pacientul” ei actual nu are nici o escară, este tratat cu demnitate și supraviețuiește neașteptat de mult comparativ cu orice statistică. Demersul conversațiilor noastre structurate și semnificative au sprijinit-o să își creeze comportamente noi pentru o calitate rezonabilă a vieții, într-o etapă dură a vieții ei.” MINUNAT ! O voi difuza povestea ta.

    1. Iulia Deac spune:

      Eu îți mulțumesc Adriana, și îți mulțumesc pentru că, într-un fel sau altul, vei da povestea mai departe

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *